POVEȘTI SURPRINZĂTOARE DIN ROMÂNIA – Episodul 2

TRANSILVANIA HORROR – PĂDUREA BACIU, CEL MAI MISTERIOS ȘI SUMBRU LOC DE PE TERRA – PARTEA I

În apropiere de municipiul Cluj, întinsă pe un areal de 295 de hectare se află pădurea Hoia-Baciu, poate cel mai mare, și cunoscut areal în care se manifestă fenomene parapsihologice la scară mare.
Pădure a fost integrată în tot felul de topuri despre cele mai stranii locuri de pe planetă, ea fiind numărată alături de deșetrul Mojave și golful Brezee din SUA, La Speza Arenzano din Italia, valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia și Muntele Kailasa din Tibet, însă de departe le întrece pe toate în frecvența fenomenelor paranormale.

Aș putea să vă fac multe descrieri ale pădurii, să vă spun părerea specialiștilor, dar pentru asta, sunt deja zeci de site-uri și articole pe care să le puteți citi. În acest episod însă, am să vă povestesc despre pățania unui soldat dintr-un regiment de vânători de munte, trimis cu zece camarazi în acea pădure, cu singura misiune de a campa o noapte acolo.

Aveți aici trailerul unui documentar despre pădurea baciu. Este preluat de pe vimeo.com

O noapte petrecută în iad

Când am aflat de la cineva că Dâncu Nicolae a petrecut o noapte în pădurea Baciu, dar că nu vrea să vorbească despre asta, o dorință ciudată a pus stăpânire pe mine. Îl cunoșteam pe om, dar nu știam că fusese în acea pădure. Așa că m-am dus la el, și aproape o săptămână, l-am rugat zi de zi să îmi povestească cum e acea pădure. În cele din urmă, la insistentele mele a cedat, după ce firește, l-am informat și că voi publica povestea lui.

Dâncu Nicolae, un bătrânel cumsecade, și-a făcut în tinerețe stagiul militar la un batalion de vânători de munte. În anul 1961 a fost trimiș cu zece camarazi în Pădurea Baciu, într-o misiune de cercetare, sub comanda unui sergent din Forțele Speciale. Iată ce spune fostul soldat despre ce a simțit în acea pădure:
De cum intrii în această pădure, te cuprinde un sentiment foarte straniu, și toate simțurile tale se activează. Te simți ca o pradă fără apărare aflată la mila unor fiare, și totul în tine strigă și te roagă să pleci naibii imediat de acolo. Oricât ai fi de curajos, oricât ai fi de neîncrezător în fenomene paranormale, în momentul acela, ceva se activează în tine, și un sentiment ciudat, de nesiguranță te cuprinde. Toate simțurile tale îți spun că ar trebui să pleci, și doar raționamentul și autoîncurajarea te pot face să rămâi. Să vezi ce se întâmplă acolo.
Dar cum să pleci, când ordinele sunt clare. Trebuia să petrecem noaptea acolo, într-un loc anume. Era o poieniță ciudată, înconjurată de copaci hidoși.
Și rămâi, și vine noaptea, și începe să îți pară teribil de rău că ai rămas. Brusc, toate sentimentele din timpul zilei, care îți spuneau că nu ești singur, că sunt lucruri necurate acolo, că nu ar trebui să rămâi, devin certitudini. Acum îți dorești să fi fugit mâncând pământul. Te uiți la camarazii tăi sperând să găsești în ei liniștea de care ai nevoie, sau vre-un semn care să îți spună că totul e în regulă.
Ei bine, ei sunt și mai speriați ca tine. Brusc ți se pare că deși sunteți zece bărbați înalți și binefăcuți, zece soldați căliți pe trasee montane și în condiții grele de munte, sunteți totuși prea puțini. Și o mie de soldați tot prea puțini ar fi.
În noaptea aceea am auzit cele mai ciudate sunete din viața mea: șoapte, pași, țipete, pași grei ca de uriași, horcăituri, sforăituri, grohăeli, trosnete de copaci și multe sunete pe care nici măcar nu le pot clasifica. Însă ce am văzut, îdepășește orice imaginație. Parcă coborâse iadul pe pământ: tot felul de lumini și umbre. Forme hidoase, de ceață.

La un momentdat, o creatură, asemeni unei fete, complect verzi, a trecut printre noi. Când un soldat a vrut să o apuce de mână, a trecut prin ea ca printr-un nor. Creatura s-a uitat o secundă la el. Ochii ei păreau atât de triști. Apoi s-a evaporat ca un abur. De două ori în noaptea aceea am crezut că a luat pădurea foc. Eram înconjurați de flăcări, iar în flăcări ardeau oameni, care se zbăteau cumplit guițând ca niște porci arși de vii.
Ne făceam cruci peste cruci și ne rugam fierbinte plângând ca niște copii. La un momentdat, parcă și copacii au început să prindă viață, și se contorsionau cuprinși de dureri. Tot de două ori, am fost atacați de niște fiare ciudate. Mai întâi dintre copaci a apărut un cerb uriaș, și hidos. Pe jumătate părea că era putrezit, și pe ici pe colo i se vedeau oasele prin găurile din carne și blană. A scos un răget cumplit, ochii i s-au aprins în cap, și a pornit în galop spre noi. Comandantul de pluton, a ordonat imediat alinierea și deschiderea focului. Cerbul a ajuns până în fața noastră, și brusc a dispărut. Trei dintre camarazii mei urinară pe ei de frică. Dacă cerbul ar fi fost real, ei ar fi fost primii luați în coarne.
Apoi s-a lăsat o ceață groasă. Când ceața a început să se risipească, a apărut un cârd de oi. Erau toate slăbănoage. Un cioban era cu ele. Comandantul nostru s-a ridicat de după copacul unde era ascuns, și i-a cerut ciobanului să vină la el. Ciobanul era cu spatele și purta o bundă mare, ciobănescă, de lână, cu care părea complect învelit. Părea să nici nu îl audă pe sergent. Oile păreau să pască liniștite. Comandantul a luat încă doi oameni, și cu armele ațintite spre cioban, s-au apropiat de el, somându-l într-u una să se întoarcă. Tremuram cu toții ca vergile. Sergentul și cei doi soldați au intrat printre oi. Acestea puțeau groaznic. Când au ajuns la un metru de cioban, cu armele îndreptată spre ceafa lui, i-au cerut încă odată să se întoarcă, sau or să tragă. În acel moment, oile s-au oprit din păscut, și și-au ridicat privirea spre cei trei soldați. Noi ceilalți stăteam cu armele îndreptate spre cârdul de oi.

Deodată ciobanul s-a întors și și-a aruncat bunda de lână ce o purta pe spate.
Și acum mi se înfioară pielea când îmi amintesc. Nu era cioban, ci un fel de măgar ce stătea pe picioarele din spate. Avea ochii roșii, și un bot drăcesc, așa cum vezi în picturile din mănăstiri. Cei trei au început să strige disperați, și să tragă în toate direcțiile. Oile au început să îi muște. Erau și ele hidoase, și făceau niște guri imense. O lumină ca un foc lumina toată priveliștea. Cei trei camarazi, s-au prăbușit la pământ. Strigau că sunt mușcați și nu mai au picioare. Noi, restul, am luat-o la fugă spre cârdul de oi trăgând. Când am ajuns în fața lor, toate dispăruseră ca prin minune. Eram doar noi și cei trei, care urlau că nu mai au picioare. Deodată totul s-a liniștit, și comandantul cu soldații însoțitori se ridicaseră în picioare. Nu aveau nimic. Însă toți trei erau cărunți în cap.
Atunci l-am văzut. Undeva între niște lăstărișuri, stătea un călugăr. Acesta a făcut o cruce în aer, apoi a dispărut ca un nor.
Era aproape ziuă, și nu am mai stat nici o clipă acolo, ci am plecat îngroziți spre marginea pădurii.
Afară ne aștepta întregul batalion din care făceam parte. Auziseră toată noaptea împușcăturile, dar primiseră ordin să nu intervină, pentrr ca nu cumva să îi împușcăm și pe ei. Luni de zile, am fost duși la București și anchetați. A trebuit să povestim de zeci și zeci de ori ce s-a întâmplat în acea noapte. Apoi ni s-a ordonat să nu scoatem nici un cuvânt despre cele petrecute, și ni s-a interzis ca să mai luăm legătura între noi, cei zece camarazi. Ani de zile am fost ținuți sub observație de Securitatea Statului.
În noaptea aceea, toți cei zece am tras în total 480 de cartușe, iar trei oameni au încărunțit complect. Unul dintre colegi a înebunit după câteva săptămâni din cauza coșmarului pe care îl avea în fiecare noapte. Toți aveam traume ca și când am fi stat un an pe front.
Asta e pădurea Baciu. Locul în care nu ar trebui să aibă voie nimeni să intre.”

Când a terminat de povestit, Nicolae era tot asudat. Broboane mari de sudoare îi picurau pe frunte. Încă retrăiește acele momente, atunci când le povestește, și de aia, pereferă să nu vorbească prea des despre acea noapte, care i-a pus amprenta pe toată viața. De atunci niciodată nu a mai stat singur pe întuneric. Noaptea doarme cu lumina aprinsă, Merge aproape zilnic la biserică, și cea mai fierbinte rugăminte a lui către Dumnezeu, este să nu fie dus în iad, căci în acea noapte, Nicolae crede că a văzut iadul.
Pădurea are o mulțime de povești, și legende. Însă legenda care stă la baza fenomenului, o veți afla în episodul următor.

Imaginile sunt preIluate de pe Google, și sunt orientative. Cele trei imagini, în care sunt prezentate pădurea, sunt autentice și sunt făcute în pădurea Baciu.