Statul nu ne face bine, vol. 1 – De ce mai plătim taxe și impozite?

Context: Am scris acest articol pentru blogul personal în urmă cu aproximativ două săptămâni. Am decis să îl încarc și pe Steemit, sperând că ideile (și nu neapărat povestea în sine) se vor răspândi și minți mai luminate decât a mea vor găsi soluții mai bune. Voi continua să public pe https://vladcostea.ro pentru a-mi exprima opiniile despre politică și societate. Poate într-o bună zi voi scrie și o carte.

În ultimii ani din viața mea am devenit din ce în ce mai sceptic în ceea ce privește abilitatea statului de a deservi nevoilor și intereselor cetățenilor. Ideea de a ne supune unor autorități incompetente și corupte, deși este romanțată de unii ca fiind un apogeu al civilizației, mi se pare de multe ori depășită și tind să cred că minimizarea serviciilor guvernamentale pentru a permite indivizilor să ia mai multă inițiativă ar fi o idee mai bună.

Sub pretextul unei vieți liniștite și civilizate, îi oferim zeului stat mai mult de 60% din veniturile pe care le realizăm – însă atunci când se întâmplă să avem nevoie de ceva în contul acelor bani, suntem umiliți și batjocoriți de birocrații absurde.
Te-ai îmbolnăvit și vrei să mergi într-un spital? Nu vei fi primit decât dacă ești asigurat medical. Și chiar dacă ți-ai achitat corect taxele și impozitele, atunci tot nu vei putea să beneficiezi automat de servicii pentru că instituțiile statului nu comunică între ele.

Sistemul a fost concepul pentru a combate capitalismul „câinesc” descris de către socialiști, cu intenția de a oferi tuturor cetățenilor șanse egale la o viață mai bună. În realitate, s-a transformat într-un scenariu de tip „dacă nu ai documentul sau bancnotele, nu te primim decât dacă este urgență, te găsim undeva inconștient și ajungi la noi cu ambulanța”. Pentru toate celelalte există Mastercard.

Însă chiar și atunci când achitarea taxelor și impozitelor s-a făcut la timp, poate interveni absurditatea unei birocrații bolnave: nu există nicio dovadă că plata s-a efectuat, în ciuda utilizării unui sistem informatic de milioane de euro. Instituțiile statului nu comunică între ele pentru a rezolva rapid probleme, ceea ce întoarce responsabilitatea de a alerga cu hârtii către cetățeanul bolnav. Uneori tind să cred că sistemul public este mai bolnav decât noi toți la un loc și ar trebui lăsat să moară.

Situația se extinde către mai multe domenii ale serviciilor publice pe care noi le plătim: Se întâmplă să observi un caz de violență fizică și chemi poliția? Echipajul va ajunge prea târziu pentru a mai observa ceva și, deși ai toate intențiile unui bun cetățean, vei deveni pasibil de o amendă usturătoare pentru că ai îndrăznit să mobilizezi brațul înarmat al statului fără vreo dovadă clară că evenimentul descris de tine chiar s-a produs.

V-ați întrebat vreodată de ce firmele de succes preferă să le ofere angajaților asigurări medicale în cadrul unor clinici private? Sau de ce băncile, farmaciile și marile lanțuri de magazine apelează mai degrabă la servicii private de pază și investigații decât să se bazeze pe ceea ce oferă poliția?

În mintea mea este simplu: dacă sistemul public ar fi supus testului pieței libere, atunci ar falimenta în câteva luni. Are prea mulți intermediari inutili, o birocrație care îi elimină eficiența și un sistem de finanțare și gestionare arbitrar, condus mai degrabă de interesele unor funcționari decât de necesitățile performanței.

Ceea ce am descris mai sus este mai degrabă general și vag. Probabil că oricine se poate identifica și poate empatiza cu problemele. Însă în continuarea articolului, voi prezenta câteva exemple din ultimele 3 luni din viața mea.

Moartea Dnei. Costea, sau incompetența din spitale

În data de 11 ianuarie 2019, bunica mea Bălașa Costea a decedat la vârsta de 85 de ani. A fost un eveniment dureros pentru mine, care m-a marcat pe mai multe planuri. Vorbim despre persoana care a avut grijă de mine în primii ani de viață și s-a ocupat de educația mea atunci când părinții se luptau pentru a obține cariere mai bune și venituri mai mulțumitoare.

Până în luna decembrie, bunica mea se afla într-o stare foarte bună pentru vârsta ei: putea să se deplaseze prin casă, își gătea singură, își spăla hainele și putea purta discuții mai mult decât coerente despre subiecte cotidiene sau amintiri din tinerețile ei.

În noaptea de 2 spre 3 decembrie, dumneaei (pentru că nu îi pot spune altfel) a suferit un atac cerebral, a căzut pe podea și a zăcut singură până dimineața. Atunci când a fost găsită și dusă la spital, încă era conștientă și capabilă să povestească ceea ce s-a întâmplat.

Dar ceea ce s-a întâmplat la spitalul municipal din Slobozia este absolut odios: medicul de la secția de neurologie a refuzat să o primească pentru internare, nu a consultat-o pentru următoarele 2 zile și a lăsat-o să fie preluată de colegii de la DERMATOLOGIE (da, ați citit bine). Dacă ar fi să cred povestea pe care am auzit-o, atunci stimata doamnă doctor ar fi impus condiția „Dacă nu este leșinată sau inconștientă, atunci nu are ce să caute la mine”.

Cât timp medicii și asistentele de la dermatologie s-au ocupat de picioarele umflate ale bunicii, dumneaei a mai avut un atac cerebral și a început să își piardă conștiința. În cele din urmă, planetele s-au aliniat și un neurolog a venit pentru a face o consultație: i-a oferit diagnosticul de „demență” și i-a permit să fie externată pentru a fi îngrijită acasă (că exact pentru asta a muncit o viață și a susținut sistemul de sănătate publică).

În timpul cât a stat acasă, bunica a mai avut un atac cerebral și a ajuns din nou la urgențe – de data aceasta suficient de inconștientă pentru a fi primită direct la neurologie. Dar era deja prea târziu pentru miracole: dacă tratamentul nu i-a fost oferit la timp de prima dată, atunci șansele ei de a se recupera au scăzut dramatic. Ajunsese în starea în care cu greu recunoștea membrii familiei (ceea ce este extrem de dureros) și halucina permanent.

Toate chinurile bunicii au luat capăt în noaptea dintre 10 și 11 ianuarie 2019. S-a stins luptându-se cu propriile boli și cu un sistem de sănătate care a eșuat să îi ofere îngrijirile necesare atunci când a avut nevoie. A murit într-un moment când instituțiile pe care le-a plătit tocmai pentru a o îngriji în astfel de momente au abandonat-o, pentru că spitalul avea nevoie să elibereze paturile și casa de sănătate nu mai era dispusă să plătească o asistentă pentru un bolnav aflat într-o stare terminală.

Poate că m-aș fi obișnuit altfel cu ideea decesului dacă știam că s-a produs din cauza unor cauze naturale și firești. Dar acum că știu că un întreg sistem de sănătate a umilit-o și a trecut-o printr-un întreg proces ineficient, tardiv și neperformant, am rămas cu un gust amar pe care nimic nu îl poate îndulci. Sunt conștient că mai am rude care vor ajunge pe mâna aceluiași sistem criminal și eu însumi va trebui să mă înfrunt cu probleme asemănătoare. Dar până la urmă, am ajuns să nu murim atunci când ni se termină zilele, ci atunci când statul decide că ar fi mai bine să ne îngroape (iar până și locul de veci și serviciile funerare sunt achitate din buzunarul nostru).

„Moartea Domnului Lăzărescu” este un film cât se poate de banal prin comparație cu realitățile de care avem parte în sistemul public din România. Sunt sigur că abuzurile și umilințele nu s-au născut și nu au atins apogeul absolut în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, însă este responsabilitatea noastră să condamnăm experiențele pe care le avem cu statul – altfel vom ajunge să suferim mult mai tare, în timp ce zeul nostru suprem se extinde și reprezentanții lui politicieni și funcționari devin din ce în ce mai puternici și influenți.

„Ne cerem scuze, nu mai sunteți asigurat. Puteți aduce o copie după X, Y și X?”

Din fericire, atât eu cât și membrii familiei mele am fost suficient de sănătoși pentru a nu apela prea des la servicii medicale. În cei 27 de ani de viață, am beneficiat doar de câteva consultații și analize. Iar numărul operațiilor chirurgicale se rezumă la o apendicită.

Dacă ar fi să scădem din sumele achitate de familia mea către Casa de Asigurări de Sănătate toate serviciile medicale de care noi am avut parte, atunci vor rămâne suficienți bani pentru a finanța spitale și pentru a plăti salariile a câțiva medici de familie.

Îmi place să cred că de fapt i-am ajutat pe cei mai puțin binecuvântați de soartă, care au avut nevoie de tratamente scumpe sau intervenții chirurgicale complicate pe care nu și le-ar fi permis altfel. Dar modalitatea opacă prin care sunt spălați banii în sistem mă face mai degrabă să cred că am umflat lefele unor directori de spitale și am generat profituri de milioane de euro pentru companii private care au vândut (la prețuri înzecite) medicamente către bolnavii tratați de sistemul de stat.

Ideea este următoarea: la vârsta de 26 de ani am devenit neeligibil pentru a mai beneficia de servicii medicale în baza statutului de student. Ceea ce este în regulă, mă obligă să generez venituri din care să plătesc contribuții către CAS.
Dar după ce am achitat impozite de aproximativ 10000 de lei pentru banii pe care i-am câștigat în ultimul an fiscal, am mers la medicul de familie pentru a solicita un bilet de trimitere care să-mi faciliteze efectuarea de analize de sânge.
Pe scurt, ceea ce am aflat este că nu figurez în sistemele informatice ale Casei de Sănătate cu statutul de asigurat. Ceea ce înseamnă că nu există comunicare inter-instituțională, iar Casa de Sănătate nu are nicio idee despre situația de la ANAF.
Prin urmare, mi s-a cerut să duc dovada depunerii declarației de venituri, însoțită de chitanța care dovedește efectuarea plății. Ceea ce înseamnă o vizită la ghișeul ANAF sau o întoarcere până acasă pentru a accesa minunatul spațiu privat virtual (legătura directă și „eficientă” dintre cetățean și colectorul de taxe și impozite).

Am încercat să folosesc Spațiul Privat Virtual ANAF, dar serviciul nu era funcțional.

Vrei să scapi de coada de la ghișeu? Apelează la serviciile online pentru care ai contribuit, dar care nu funcționează atunci când ai nevoie.

În concluzie: după ce am așteptat la coadă la medicul de familie, am încercat să înțeleg de ce instituțiile nu comunică între ele, am fost trimis la Casa de Sănătate pentru lămuriri suplimentare și nu am reușit să primesc ajutor din partea ANAF, am decis să abandonez misiunea și să merg la privat.

Efortul de a rezolva toată tevatura birocratică și de a încerca să justific toate acțiunile mele din ultimul an pur și simplu nu merită. În raportul cost-beneficii pur și simplu ies în pierdere, pentru că timpul pierdut la cozi, la ghișee și în birourile funcționarilor ar putea la fel de bine să fie folosit pentru a produce cei 100 de lei care îmi garantează banalele analize de sânge.

Am pierdut câteva ore prețioase din viața mea, mi-am făcut nervi și mi-am descărcat furia asupra unui funcționar nevinovat din cauza unui sistem bolnav până în măduva oaselor. În tot acest proces, am ajuns la concluzia că efortul nu merită și prefer un schimb direct unde plătesc serviciul pe care îl aștept și plătesc prețul care i se cuvine – este mai demn și mai corect decât umblatul cu teancuri de hârtii care justifică activități irelevante pentru subiectul problemei.
Nu pot însă să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă eram bolnav de ceva foarte grav, ajungeam pe mâna acelorași birocrați plictisiți și reci, nu aveam mijloacele de a mai spune „pentru banii ăștia, nu mai depun efortul de a alerga pentru toate hârtiile” și îmi lipsea puterea de a mă lupta pentru propria cauză.

Cu siguranță aș fi fost nevoit să recurg la mila unor străini care să-mi finanțeze prin donații tratementul și/sau operațiile (care ar fi fost planificate cel mai probabil într-o clinică din străinătate, a cărei servicii nu sunt decotate de ilustra Casă de Sănătate). De dragul propriei vieți, aș fi trimis poza către toate ziarele și televiziunile din țară, iar povestea mea ar fi circulat pe rețele de socializare.

S-ar fi generat exact fenomenul pe care sistemul public de sănătate a fost inventat să-l prevină: pierderea demnității în fața comunității din care fac parte (ceea ce unii ar descrie precum umilință).

Statul a preluat această atribuție tocmai pentru a nu se face discriminări între bolnavi și pentru a asigura oamenilor șanse egale la viață. Dar luându-i pe oameni de la mila (inegală) a unui cerc de apropiați, i-a supus la dictatura arbitrară unor birocrați plictisiți.

Nici nu știu cum este mai bine: să condamni un sistem întreg pentru incompetență și corupție, sau să te afli într-un spațiu unde culpa devine clară și responsabilitatea comunităților crește pentru a-și întreține propria bunăstare. Este oare mai umilitor să ceri ajutorul celor apropiați decât să ai speranțele zdrobite de un sistem ticălos?

Ceea ce am învățat în ultimul timp este că statul nu ne face bine și nu se face bine pe el însuși. Am devenit eliberați de grija de a le oferi atenție celor apropiați, am fost transformați în roboți plătitori de taxe și impozite, dar ajungem să avem mult prea frecvent parte de tragedii și drame atunci când vine vorba de serviciile oferite de stat către cei dragi.

Întrebarea însă rămâne neatinsă: pentru ce mai plătim taxe și impozite?